miercuri, 26 mai 2010

De astazi sunt mult mai pustie...

Vorba "Nu stii ce ai pana nu pierzi" e ... intotdeauna actuala. Dar nu ne dam seama decat atunci cand... pierdem. Pe cineva... ceva...

Astazi de dimineata, devreme, am pierdut pe cineva... Fizic. Asteptam dar nu stiam clipa cand El va decide ca a stat destul printre noi... Asteptam dar nu stiam ca momentul cand va fi sa plece definitiv va durea asa... Pentru ca doare. Si nu vreau sa-mi imaginez macar cum va fi cand voi trece si eu prin ce trece mama acum.

Aveam trei luni cand a inceput viata noastra in doi.. sau in doua. Acum cand stiu ce inseamna copil stiu mai bine ce-a insemnat pentru ea sa i se puna i brate o mogaldeata de trei luni si sa i se zica "creste-o, ca eu trebuie sa merg la serviciu". Si nu avea pampers, nu avea lapte praf, nici apa calda sau chiar rece curenta, creme de corp pentru bebelusi si nici...multe alte comoditati. Dar avea ceva ce ii priposea: o dragoste imensa pentru mogaldeata aia, prima din sirul ce avea sa vina de nepoti, stranepoti.

Si timpul a trecut, si eu si ceilalti care au venit dupa mine i-ai crescut, sanatosi si plini de viata. Si timpul a mai trecut un pic si tu... ai imbatranit, desi nu iti tradai anii niciodata. Si hainele grele ale batranetii te-au impovarat usor, usor.

Dar dorinţa de a trai pentru copiii tai a fost mai mare decat greutatea batranetii. Pana cand Cel de Sus a zis: destul! Copiii sunt mari, nepotii la fel. Exemplul pe care a trebuit sa-l dai despre cum trebuie traita viata l-ai dat. Ai facut pentru ei tot ce se putea omeneste, iar ei stiu asta. Acum e randul tau... Acum trebuie sa mergi tu mai departe... Departe de ei dar atat de aproape cat te vor ţine! Ai trait alaturi de ei atata timp. Acum e timpul sa-i veghezi din alte sfere. E timpul sa mearga singuri pe acest drum... plin de straini si intuneric in care tu le-ai fost lumina... E timpul sa-si aprinda facliile, candelele, propriile lor lumini! Daca au invatat de la tine cum.

Despartirile sunt grele cand cel de care te desparti e in viata. Stii ca sunt sanse cat de mici ca la un moment dat sa-l mai intalnesti. Dar cand te desparti definitiv de cineva prin moarte? Cand nu il mai vezi pentru ca viata isi urmeaza necrutator dar atat de normal cursul? Cand stii ca acolo nu te va mai astepta acel cineva niciodata cu nerabdare sa te imbratiseze, sa te pupe, sa se bucure de tine? Cum asa? Cat de grea e despartirea asta? Cand, de fapt, te desparti de o bucata din sufletul tau pe care o ia cand pleaca in Calatorie cea Mare!

Nu te voi mai vedea niciodata! Nimic nu mi te poate aduce inapoi! Si nimeni! Imi raman amintiri calde pentru ca asta mi-ai dat. Aminitirea calda a copilariei unde vei fi intotdeauna icoana sfanta peste care praful uitarii nu se va asterne niciodata!

Ne va fi dor de tine, stii? Stii, cum sa nu stii? De asta nici n-ai vrut sa pleci atunci, demult si te-ai luptat cu boala pentru viata ta ca sa fii alaturi de noi, copiii tai! Ai tras de tine cat ai putut de mult ca sa fii aici. Daca nu eram noi te-ai fi dus bucuroasa demult! La iubitul tau care te-a asteptat atat!

Acum sunteti impreuna si noi fara voi, iubitii mei bunici. Ne-ati pustiit casa copilariei, sufletele, vietile... Ne-a ramas dragostea voastra si amintirile.

Sarut mana, bunica. Sarut mana bunicule. V-am adorat si va vom iubi vesnic, oriunde ati fi!

3 comentarii:

Unknown spunea...

:( imi pare tare rau sa citesc asa ceva... si da, despartirile acestea definitive sunt intotdeauna cumplite, crede-ma, stiu... si iti va fi mereu dor, indiferent cat timp va trece...

Andrei Ghiorghe spunea...

Profund...

Anisa Lupu spunea...

Buna! Chiar ieri am scris pe blog un articol despre bunica mea. http://anisalupu.blogspot.com/2010/06/bunicii-au-nevoie-si-merita.html
Am gasit intamplator articolul postat de tine si m-a impresionat foarte tare...Esti un om frumos!