„Traieste-ma pe mine! Traieste-ma pe mine!”

Totul in viata este arbitrar. Toata viata oamenii te vor ruga, te vor implora sa fii slab. Dar ce isi doresc cu adevarat este sa fii puternic. Nu pentru ca se gandesc la tine si ca ti-e tie de folos in viata, ci pentru ca se gandesc la ei si la nevoia lor de ocrotire si de siguranta. Sa simta ca pot gresi linistiti, cineva, acolo, ii va corecta. Ca pot cadea linistiti si cat de rau posibil, cineva, acolo, ii va ridica. Pot plange daca vor, cineva, acolo, le va da un umar sa se sprijine, sa se descarce. Nimeni nu se asteapta sa fii slab. Nimeni nu se asteapta sa clachezi, sa cazi. Toti vor cu disperare sa fii mai puternic, sa fii acolo in caz de nevoie.

„Oamenii care renunta la dragoste un merita sa fie iubiti”…. O vorba dintr-un film fain pe TVR1 vineri seara de februarie, 24. Cine renunta la dragoste? Cine nu o recunoaste atunci cand sta asezata langa. Deci nu consider ca sunt de condamnat cei ce renunta (?). Nici macar nu cred ca utilizarea verbului „a renunta” este corecta. Nici nu e vina lor. Asa sunt ei. Tu il condamni pe cel care renunta pentru ca a fugit de dragostea ta dar el nu simte ca a gresit in vreun fel. Si daca fuge de dragostea ta asa cum il acuzi nu inseamna ca va fugi mereu. Va recunoaste si el dragostea la randul lui. In altcineva.

Fiecare isi are momentele lui in viata. Fiecare isi numara victoriile si pierderile si sunt subiective. Si de necriticat. E usor sa crezi ce vrei, ce vezi. Pentru ca nu cunosti. Si daca crezi ca ai vreo idee gandeste-te doar ca vezi doar varful icebergului din ceea ce este un Om. Cateodata nici atat, doar il intuiesti. Oamenii sunt niste ecuatii tare complexe si complicate. Si atunci cand crezi ca ai gasit macar un fir spre descoperirea solutiei nu realizezi decat ca te incurci si mai tare, ca si mai multe necunoscute rasar cu fiecare situatie noua cu care se confrunta.

Viata nu este teoria matematica aplicata. Ca-n problemele de la scoala. Nimic nu te pregateste pentru Maine. Pentru ce va fi. Astazi poti sa regreti un Ieri – crezi ca-ti permiti regrete dar e cea mai mare greseala pe care o poti face, pierzand un timp pe care nu il ai si daca crezi ca il ai, nu e al tau decat pentru o perioada limitata – si sa zici ca puteai face mai bine daca ai fi stiut. Si asa, intre un Maine care nu e Astazi si un Ieri deja trecut ne petrecem prin viata fara sa ne uitam la acest ASTAZI! Un Astazi care sare ca magarul din Shrek si tipa „Pick me! Pick me!” sau altfel spus, in alte cuvinte „Traieste-ma pe mine! Traieste-ma pe mine!” Fara sa-l traim gandindu-ne ca e poate ultimul, ca poate Maine nu mai vine cu un alt Astazi.

Moartea e o Entitate foarte ocupata, asa am auzit, citit. Dar intotdeauna isi va face timp si pentru tine. Esti pe lista ei si te va taia la un momentdat. Nu iti da preaviz decat rar si atunci nu pentru ca vrea, ci pentru ca ii scapi printre degetele ei fine, lungi si reci. Dar isi spune in barba, linistita, „Data viitoare nu mai scapi, norocos nenorocit!” Si o spune cu toata dragostea din lume pentru ca „nu e razbunatoare, nici violenta. E doar un efect” - „Hotul de carti” de Markus Zusak. Nu cred ca asteapta discursuri. Nici nu cred ca asteapta macar. Ceva. Orice. Ea … se intampla. Se spune ca ne nastem pentru a ne pregati sa murim. Dar cati din noi traiesc pregatindu-se pentru Moarte? Pare deprimant dar in fond... Mai stai de vorba – daca ai noroc sa ii intalnesti, cu oameni care, ne place sa credem si sa spunem, ca au pacalit-o. In realitate, ea si-a aratat, poate doar asa, o glezna ca fata mare si rusinoasa – nici rusinea nu are nimic a face cu ea, e doar o notiune a carnii omului. Dar cei care „i-au vazut glezna” se recunosc, daca ai ochi de vazut, cateodata urechi de auzit si sa stai sa ii asculti. Sunt calmi, niciodata grabiti si intotdeauna cu o vorba buna in repertoriu. Nu am rememorat niciodata pana in momentul asta toate zilele de naveta la Oncologie Fundeni. Acolo eram – in vizita, intr-una din „salile de asteptare” ale celei generic intitulate Moartea. Acolo Maine era o notiune abstracta. Acolo Astazi era mai bun decat orice alta notiune si mai palpabil decat orice moneda. Acolo oamenii nu pareau sa aiba timp de pierdut, mai ales oamenii tineri. Si erau multi tineri in „sala de asteptare” pe care ii puteai simti atat de puternic... Raluca.... 32 de ani in 2004. Era frumoasa, avea niste ochi extraordinar de albastri, o peruca lunga, frumoasa, roscata. Cancer limfatic sau ceva din categoria. Ii placea sa impleteasca si imi aduc aminte ca impletea ceva albastru deschis, un pulover pentru baietelul ei. Povestea despre fericire si dragostea dintre ea si sotul ei, cum s-au intalnit, cum s-au casatorit si cum iubeste baietelul lui ca si cum ar fi al ei… Si ulterior in „sala” s-a mai eliberat un „scaun”. Maine-le ei nu a mai venit.

Cum se traieste Astazi? Cum se profita de bucuria lui? De frumusetea lui? De plenitudinea lui? Tu, care crezi ca ai raspuns la aceasta intrebare, taci. Bucura-te ca nu e printre intrebarile Vietii tale. Esti fericit.

Daca Moartea si-ar spune povestile mai raspicat cred ca am asculta mai atenti. Am TRAI mai plin, am iubi mai mult, am visa mai mult, ne-am bucura de fiecare inspiratie mai mult. Dar … Pana una alta Viata urla in celule… Poate de aceea nu auzim povestile… E bine…?