Mai mult sau mai putin, toti jucam niste roluri, fiecare pe al lui, principal in piesa lui. Si gasim, de obicei, pe cineva care joaca un rol care ne place si asa se „cupleaza” oamenii. Asta pentru personajele „principale”.
Tot timpul scenariul si decorurile se schimba. Si in functie de schimbarile actorului principal. Regizorul e intotdeauna acelasi, unic si singur.
In distributia piesei de teatru a fiecaruia intra si alte personaje, caractere. Care si ele joaca roluri, la randul lor. Principale in piesele lor de teatru, secundare, dar nu lipsite intotdeauna de importanta, in piesa noastra.
Regizorul, in 99% din cazuri, nu tine cont de dorinta actorului. Cel putin nu dupa ce e distribuit definitiv in piesa respectiva. El schimba scenariul, actorul tebuie intotdeauna sa se adapteze. Alta optiune este indisponibila. Sau disponibila dar indezirabila pentru buna evolutie spirituala.
Din moment ce toti jucam un rol, imi vine o intrebare: asta inseamna ca suntem falsi?
De cate ori ai facut sau zis ceva doar ca sa incanti audienta? Nu neaparat ca nu era ceva in-credibil dar cel putin inflorit, doar asa, sa fie mai... placut?
De cate ori ai fost altfel decat esti de fapt si de ce?
De ce nu suntem consecventi in felul de a fi? De ce atunci cand vezi ca e bine cand esti „asa” nu ramai „asa”?
Desi normale – pana la un punct, urasc schimbarile care imi dau piesa de teatru peste cap!
Urasc schimbarile care in loc sa-mi ridice colturile gurii in zambet, mi le coboara intru tristete!
Urasc cel mai tare cand oamenii considera binele care li se intampla ca si drept al lor si ca pentru asta nu trebuie sa mai faca nimic, o data dobandit!
Urasc tacerea! Aceea apasatoare, care doare pentru ca asa se vrea, sa doara! Si mai tare urasc acel confort in care se simt tacutii bine!
Urasc, bineinteles, cine nu uraste asta, tacerea in doi!
Acum „urasc” e mult si mare si greu. Nu in sensul acela l-am folosit mai sus! Nu inca. E folosit in sensul de „imi displace total pana la dizgratie”.
Inca in perioada intrebarilor multe si de tot felul, despre absolut tot! Si cred ca va dura ceva vreme. Piesa se joaca oricum, cu participarea activa sau pasiva, ea se deruleaza neincetat, fiecare zi trecand fara a se mai intoarce niciodata!
Daca zilele difera intre ele este pentru ca personajul este activ. Gandeste, spune, face – in exact aceasta ordine. Cu alte cuvinte, traieste piesa!
Daca zilele (cel putin) par aceleasi, de cum deschizi ochii dimineata si pana cand pui capul pe perna seara, inseamna ca pe undeva un beculet rosu, de avertizare, este aprins si ceva este in neregula! Inseamna ca personajul este pasiv, adica cel mult gandeste. Si poate gandeste mult, prea mult, si gandurile se aduna ca norii de furtuna. Si ii tot tuna si fulgera! Si nu mai spune, caci si sa spuna si sa spuna degeaba... E mult prea obositor! De facut nu mai vine vorba decat cand e de facut ceva definitiv si irevocabil! E ca la oala de gatit sub presiune: piuie, piuie si daca nu faci ceva sa o iei de pe foc sau sa dai capacul la o parte, sare in explozie, improscand peretii de mancare, mancare ce ar fi fost excelenta daca n-ar fi fost lasata sa se ... gateasca excesiv!... Cu alte cuvinte, personajul traieste piesa dar in virtutea inertiei. Fara placere, fara pasiune, fara vlaga, aparent fara scop. Asa, in doru’ lelii...
Toate piesele de pe scena mare a Teatrului Vietii se deruleaza si se desfasoara sub privirile atente si agere ale Regizorului. Regizor niciodata obosit dar care niciodata nu doarme. Regizor niciodata nervos indiferent de situatie, intotdeauna stapan pe ea. Regizor tacut, din umbra, care urmareste si nu pedepseste. Regizor beat de spectacolul din fata ochilor dar niciodata baut!
Domnule Regizor, auziti piuitul de acum? Sa iau oala de pe foc? Sau sa ridic doar capacul si sa continui sa gatesc excelentul fel de mancare pe care m-am apucat sa il pregatesc? Sunt o bucatareasa buna? Da, stiu. Sa ridic doar capacul? Asa ma gandeam si eu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu