Invocam drepturi, nu dorim responsabilitati!

Din pacate... sau din fericire (?) ma inteb de responsabilitatile pe care le avem: ca prieteni fata de prietenii nostri, ca soti unul fata de celalalt, ca si copii ai parintilor nostri sau ca si frati ai surorilor noaste. Si spun responsabilitati, nu obligatii. Cum zicea cineva, dragostea cu sila e viol, deci nu asta ne dorim...

Poate chiar si „responsabilitati” e mult spus dar trebuie sa exprim cumva ce vreau sa zic...

Ce inseamna prietenia? Ce presupune ea? Dupa ce „reguli” nescrise, sufletesti, se ghideaza, se dezvolta ea? Ce trebuie sa facem pentru a mentine „in viata” o prietenie? Ce ne face sa plecam dintr-o prietenie? PRIETENIE, nu iubire, amor sau altceva care ar duce cu gandul la sex.

Care este definitia prietenului? Multumesc DEX online : PRIETEN =
(1) persoana de care cineva este legat printr-o afectiune deosebita, bazata pe incredere si stima reciproca, pe idei sau principii comune;
(2) fiecare dintre persoanele sau colectivitatile legate printr-un sentiment de simpatie, stima si atasament reci-porc;
(3) amic, fartat, ortac, libovnic, sot, sotie. ...

Oarecum sec si parca... nitel comuniste definitiile, cel putin primele doua. Prea putin cuprinzatoare, parerea mea. Dupa definitiile de mai sus ar insemna ca am atat de multi prieteni!!! Si nu e adevarat... Am ajuns la varsta la care ii cern, ii numar si ii cern din nou. Am ajuns in etapa in care vreau sa elimin prieteniile obositoare, in care ma simt sleita dand si avand impresia ca nu primesc inapoi decat farame – avand clar certitudinea ca de cealalta parte a baricadei nu asa se vede. Cine imi spune ca prietenia inseamna sa dai fara sa astepti nimic in schimb ii spun sa moara si sa ajunga in Rai, acolo lucrurile sigur stau asa! Aici, pe Pamant, eu am alta definitie pentru prietenie.

Desi nu pot invoca vreo varsta inaintata – n-am ajuns nici treizecii, am realizat ca pierd mult timp si suflet cu inutilitati, cu lucruri care nu imi satisfac nici o nevoie. Si toate astea ma obosesc si imbatranesc inainte de vreme. Iar eu nu vreau sa imbatranesc inainte de vreme. Eu vreau sa las de acum lucrurile sa se balanseze de la sine, fara imboldul meu. Vrea sa primesc cand cer – oricat de egoist ar suna asta, nu ma intereseaza, si vreau sa dau cat mai mult. Dar vreau sa dau celor care vor sa primeasca, care au nevoie sa le dau. Nu mai vreau sa cersesc dragostea nimanui, nici a prietenilor, atati cati sunt sau atati cati vor ramane. Nu vreau sa mai fiu acuzata de incalcarea nici unui drept al nimanui, oricat de mic, prin nevoia mea de atentie si nu numai. Nu mai vreau si nu mai accept sa fiu acuzata de rautate!!! Cand chiar nu este cazul. Ironica da, uneori egoista da, dar rea/rautacioasa!? Asta nu, nu cu prietenii. Nu mai vreau sa sufar. De ce sa sufar? Atata timp cat nu inteleg si nu pot sa accept pentru ca nu pot, de ce sa sufar? De ce sa caut singura sa fiu facuta sa ma simt ca un cacat, ca un intrus care deranjeaza mereu cu insistenta? Nu, multumesc. Cum am ajuns de la una la alta... dar macar am ajuns aici pentru ca asa am vrut. Foc la gluga cu coceni? Atunci sa arda. Macar focul incalzeste, nu?

Stiu clar cine are nevoie de mine. Si stiu sigur. Stiu clar de cine am nevoie. Si oamenii de care am nevoie sunt mereu ACOLO atunci cand plang, cand rad, cand am nevoie sa stiu daca borsul il pun in ciorba de perisoare inainte sau dupa perisoare sau daca sa fierb carnea de vita intreaga sau bucatele. Adica pentru lucruri importante sau marunte, stiu la cine sa ma intorc dupa ajutor, vorba, umar. Pentru ca oamenii aia au fost acolo TOT TIMPUL, indiferent daca au avut sau nu timp, chef, dispozitie pentru mine. Pentru ca ei stiu ca si eu sunt aici TOT TIMPUL, indiferent daca am timp, chef, dispozitie pentru ei. Si daca nu am ACUM, voi avea mai tarziu, dar tot am timp pentru fiecare din cei care, chiar daca nu au avut timp de mine ACUM-ul de atunci, au avut mai tarziu.

Am obosit si voi lua o pauza. Las sita sa cearna...