...ganduri...

Vine Craciunul ... Mai e pana atunci dar se apropie, cu fiecare zi mai mult. E o stare anume care parca ... parca ii cuprinde pe toti ... Sau pe majoritatea... Multe puncte de suspensie... Am observat ca folosesc destul de des aceasta punctuatie ... Revenind la Craciun, pot sa spun ca e perioada mea preferata. Imi place iarna, frigul, zapada ce insoteste anotimpul. Abia astept sa ajung acasa de Craciun. In anul asta asa special, asa plin de bucurii, fericire... Cel mai frumos an din viata mea ... Da, pot sa spun asta. Din suflet. Atatea lucruri pentru care trebuie sa fiu recunoscatoare! Cine a zis ca nu aduce anul ce-aduce ceasul ... a stiut ce zice.

MULTUMESC ... Cui? Oricui ma aude cand zic asta. Multumesc Lui in cea mai mare parte, bineinteles. Lui, adica acelei forte divine care face si desface tot si toate. Care nu lasa nimic la voia intamplarii, care le stie pe toate ...

Nu cred in liberul arbitru foarte mult, poate chiar deloc. Chiar cred ca nu suntem in stare sa ne guvernam propriile vieti... Chiar atunci cand ne aflam la rascruce, drumul pe care il alegem este, cred, dinainte prestabilit. De El. Sau nu? Ma contrazic putin pe mine, nimik nou in asta :)) Si asta pentru ca exista evolutia spiritului care trebuie sa iaba loc pe parcursul vietilor ;)

Cum am ajuns la asta de la Craciun? Atat de usor! :))

Mos Nicolae ...

In seara de 5 spre 6 Decembrie se zice ca vine pe la ferestre Mos Nicolae. Se uita sa vada care copii sunt cuminti si dorm si le lasa in ghetute dulciuri si cadouri mici. Dar tot el este cel care ii pedepseste pe cei care au facut nazbatii si n-au fost ascultatori. Pentru ei are pregatite nuieluse pe care le lasa in ghete...

Asta era povestea cand eram mica... Ce s-a intamplat intre timp? Intre timp am plecat de acasa si de cele mai multe ori nu eram cu ai mei, care stiu eu ca erau intermediarii lui Mos Niculae, deci in dimineata de 6 Decembrie ghetutele mele erau goale. Mos Niculae n-a aflat intre timp ca mi-am schimbat adresa dar ca tot fata cuminte am ramas :D....

Mai in gluma mai in serios, mi-e dor. De Mos Niculae, de dimineata de 6 Decembrie petrecuta acasa, de atmosfera acestei sarbatori. De sarmalele de post, pestele prajit si pilaful facut la bunica, de gutuile coapte in cuptorul sobei cu lemne, de pregatirea pentru hramul bisericii din sat ... Mi-e dor acum sa fiu copil din nou. Drept pentru care si acum mai sper ca Mosul imi va lasa si mie ceva, acolo in ghetute, si acum la varsta asta ...

Ma gandesc serios si abia astept sa imi vad copii. Sa traiesc prin bucuria lor frumusetea acestor sarbatori, de fapt, a tuturor sarbatorilor care aveau si o altfel de semnificatie in afara de cea religioasa. Semnificatia sufleteasca.

Mos Nicolae, sa nu uiti sa vii si pe la mine...

...continuarea

Da, dupa cum ziceam. Este stresant sa nu te poti folosi de tine in mod normal, natural. Si asta mi se intampla atunci cand sufar diverse mici accidente, casnice sau nu. Si atunci ma gandesc la ceilalti: care nu au o mana, un picior, un deget; carora le lipsesc simturi sau care ... pur si simplu, din pacate au probleme. Si ma intreb: de ce au ajuns asa? Raspunsul nu il am niciodata, sunt oameni straini, pe care nu ii cunosc dar pe care ii vad pe strada ... Si imi dau seama cat poate sa le fie de greu!!! Si cata suferinta le pot cauza aceste lipsuri :( Si as vrea sa am o putere sa fac totul sa fie bine, toti sa fie sanatosi, problemele sa se atenueze pana la disparitie ... As vrea sa am o putere prin care sa fac din mizerie curatenie, din suferinta fericire, din plans un zambet cald, ura in dragoste ...

Vorbea la un momentdat cineva de conceptul de schimbare a lumii, bineinteles, in mai bine, in mai frumos, in mai fericita! Iar altcineva de schimbare a atitudinii generatiilor urmatoare, sa le crestem in afara prejudecatilor si mizeriilor actuale, existente atat de pregnant in peisajul romanesc mai ales! Vreau sa cred ca toate aceste schimbari sunt posibile si tind sa cred ca sunt. Daaaaaaar sufar de un scepticism care nu imi permite sa fiu foarte optimista. Din pacate. Nu pot decat sa sper ca e o ... faza prin care trec. Eram caracterizata, poate inca sunt dar am uitat ca sunt, de o stare vesnica de optimism, ca totul va fi bine, ca cineva acolo sus ne iubeste si ne va lumina calea spre bine. Dar asta pare a se fi intamplat atat de demult, cand eram mult mai inocenta, cand nu era atata informatie si atatea stiri zilnice cu nenorociri .... Cand aproape totul mi se parea o gluma, usor de facut, prea putin complicat ...

Ma intreb: cum m-am schimbat? Cand? A fost de azi pe maine sau s-a intamplat atat de natural si normal incat nici nu mi-am dat seama? Si imi si raspund singura la aceste intrebari, si stiu si ce m-a schimbat, si cand, si de ce ... Imi doresc cateodata sa redevin copil, sub protectia si ocrotirea parintilor, sa am iar zile fara griji sau responsabilitati majore, sa ma cert iar cu sor'mea cine spala vasele duminica dupa masa de pranz si sa o pacalesc iar sa le spele ea :)) Astazi nu ne mai permitem sa ne certam. Deloc! Timpul e prea scurt. Nu are rost, suntem, cica, oameni maturi care se inteleg altfel, care comunica... Si e bine asa ... Si imi zic ca ceea ce sunt, cum sunt acum e bine. Si pentru asta le multumesc celor care au contribuit la dezvoltarea, schimbarea asta a mea, transformarea asta ... Parca sunt la decernarea premiilor Oscar, incep cu multumiri :))

Ma transform pe zi ce trece mai mult, pe propriu, fizic :D si psihic. Totul parca se transforma in jurul meu ... Si iarasi e bine. Cat tine de mine transformarile pe care le pot eu influenta vor fi in bine, in ideea de respect pentru mine si pentru ceilalti ...

...

"Friptura" din postul anterios s-a terminat intr-o rana urata ce a necesitat pansament si imobilizarea individuala a celor 2 degete afectate de la mana stanga :)) Bine ca e stanga. Ma simt, astfel, putin handicapata... Ma enerveaza la culme cand nu ma pot folosi de mine la intreaga capacitate, cu toate functiile in ordine...

TO BE CONTINUED...

Intrebarea zilei: "Pentru ce?"

M-am fript ieri cu ulei la 2 degete facand snitele. Acum am 2 basici de mare frumusete ...

Pentru ce? Intrebarea zilei de azi este : „Pentru ce?” La asta as vrea neste raspunsuri dar ... Cui sa le cer? Sa mai pun totusi intrebarile? Ce rost are? Ma descarc eu ... Cacat... Exact ...
Care este scopul zbaterii noastre pe cacatul asta de planeta pe cale de disparitie? Ne zbatem inca dinainte sa vedem lumina zilei. Si provocam senzatii extraordinare mamelor noastre. Si ele zambesc si se bucura si sunt atat de fericite sa ne simta acolo, inauntru, dand la o parte toate organele, dezordonand ordinea, ca sa ne facem loc, sa crestem prin grija lor deosebita la ce mananca, la ce fac, cu ce creme se dau, ce medicamente iau ... Si apoi venim pe lume si, pana ajungem sa ne purtam de grija singuri, ii necajim pe parinti cu grija ce ne-o poarta. Tot timpul alerti, tot timpul in priza si in criza. Atenti la ce facem, la ce mancam, la ce creme folosim, la ce medicamente luam, ce prieteni avem, ce locuri frecventam ...

Si ajungem si la momentul cand ne luam fraiele vietii in propriile maini ca sa ii mai scutim si pe ei de griji, ca de ajuns cat ne-au cautat in coarne – parerea noastra, oricum ei nu inceteaza vreodata la a-si face griji, oricat de independenti am fi!!! Si, ca in povestile considerate normale – ca oricum s-a distorsionat in asa hal lumea asta incat nu mai stii ce e normal si ce nu, gasesti broasca cea urata, o saruti, se transforma in print/printesa, te casatoresti, faci copii – deci devii la randul tau un crizat, atent la ce face copilul TAU, la ce mananca,la ce creme foloseste etc., si traiesti fericit/a pana la adanci batraneti! Toti vor zice: „Cacat, asta chiar e cliseu de poveste, viata reala nu e asa!!!”

Partea proasta in toata povestea este ca ... viata reala nu e chiar asa! In viata reala te frigi la degete cand faci snitele, cu ulei fierbinte si doare! Ca draq! In viata reala gasirea printului/printesei nu echivaleaza SUB NICI O FORMA cu fericirea vesnica, linistita si pasnica din povesti! Povestile ne zic doar ca printul si printesa s-au intalnit! Nu si cum a decurs viata lor pana la adanci batraneti! Exista toate sansele ca ajungerea la adancile batraneti sa aiba loc, si in acele momente ei sa fie fericiti! Dar de ce nu s-a deranjat nimeni sa continue poveste si sa ne descrie si viata de pana la batraneti? Cand printesa spala, gatea, crestea copii, se certa cu printul ca nu mai au destui arginti etc ... Aaaaa, asa e, printesele nu faceau asa ceva. De ce? Ca ele aveau slujitori, servitori!

Povestea s-a transformat astazi in cu totul ... alta poveste! „Printesele” sunt proprii lor servitori si ai celor de care au grija. Nu au servitori, iar motivele de cearta cu „printul” sunt atat de diverse si stupide adesea incat ... A ajunge la adanci batraneti e o provocare pe care sa o accepti sau nu, de la viata! Fara macar sa stii ca vei ajunge acolo! Faci cancer mamar sau de ovare la 30 si ceva de ani si aia esti! Sanse acum ai, ca partea buna a erei noastre este ca stiinta s-a dezvoltat in favoarea noastra, a sanatatii noastre.

Astazi povestea nu mai aceeasi nici macar cu cea a "printeselor" de acum 20 de ani. Astazi totul e atat de schimbat incat te sperie cateodata sa te mai gandesti la adancile batraneti! Astazi tot ce TREBUIE sa faci este SA TRAIESTI CLIPA pentru ca, sa-mi bag picioarele, asta e singurul lucru care e intradevar al nostru: Clipa! Asta amagindu-ne putin, ca si Clipa asta ne-o da ghemul ala invizibil care se deruleaza totdeauna inainte, niciodata inapoi, intotdeauna spre imbatranirea noastra ... Astazi la moda este egoismul, starea de bine a propriului Eu! Daca Eu-lui nu ii este bine, ce fac printesele si printii zilelor noastre? Fug. Spre a cauta o stare de mai bine pentru Eul lor. O stare de mai bine intr-o alta relatie, intr-un alt oras, intr-un alt job! Este egoism? Sau putem sa punem intrebarea de ce nu mai lupta nimeni pentru a razbate? Impotriva unui sef nenorocit sau pur si simplu rautacios, impotriva terminarii unei relatii zicand „nu se mai poate” ... Ce e mai rau? Ce e mai bine? Sau ce e mai usor pentru Eul meu? Cred ca mai degraba asa se pune intrebarea!

E complicat raspunsul la astfel de intrebari ... cred. Cred ca poate face subiectul unei nopti albe de filozofeala cu prietenii, la un pahar de orice, dupa preferinte ... dar cred ca alcoolul va avea cei mai multi adepti intr-o astfel de seara.

Viata, cateodata, e multa si copleseste, si te face sa iti pui intrebari care adesea iti raman fara raspuns, cel putin pe moment. A-i face fata o fi scopul? A-i arata ca, na futu-ti pe ma’ta de viata, nu ma las si merg mai departe?! Daca ai noroc – deja aceasta capacitate de a procrea tine de noroc, fluturii, loviturile gingase, blande de pe dinauntru ale fiintei care te va criza mai tarziu, visele tinand-ul in brate ... toate astea iti pot raspunde la intrebari. Fara sa vorbeasca ...

A nu renunta fara o lupta strasnica inainte, acesta cred ca este raspunsul de multe ori. Chiar daca din lupta iesi zdrente-zdrente stii ca ai facut tot ce puteai TU face dar ... nu s-a putut mai mult. Si atunci ii cauti Eu-lui tau starea de mai bine ...