"Friptura" din postul anterios s-a terminat intr-o rana urata ce a necesitat pansament si imobilizarea individuala a celor 2 degete afectate de la mana stanga :)) Bine ca e stanga. Ma simt, astfel, putin handicapata... Ma enerveaza la culme cand nu ma pot folosi de mine la intreaga capacitate, cu toate functiile in ordine...
TO BE CONTINUED...
marți, 2 decembrie 2008
joi, 27 noiembrie 2008
Intrebarea zilei: "Pentru ce?"
M-am fript ieri cu ulei la 2 degete facand snitele. Acum am 2 basici de mare frumusete ...
Pentru ce? Intrebarea zilei de azi este : „Pentru ce?” La asta as vrea neste raspunsuri dar ... Cui sa le cer? Sa mai pun totusi intrebarile? Ce rost are? Ma descarc eu ... Cacat... Exact ...
Care este scopul zbaterii noastre pe cacatul asta de planeta pe cale de disparitie? Ne zbatem inca dinainte sa vedem lumina zilei. Si provocam senzatii extraordinare mamelor noastre. Si ele zambesc si se bucura si sunt atat de fericite sa ne simta acolo, inauntru, dand la o parte toate organele, dezordonand ordinea, ca sa ne facem loc, sa crestem prin grija lor deosebita la ce mananca, la ce fac, cu ce creme se dau, ce medicamente iau ... Si apoi venim pe lume si, pana ajungem sa ne purtam de grija singuri, ii necajim pe parinti cu grija ce ne-o poarta. Tot timpul alerti, tot timpul in priza si in criza. Atenti la ce facem, la ce mancam, la ce creme folosim, la ce medicamente luam, ce prieteni avem, ce locuri frecventam ...
Si ajungem si la momentul cand ne luam fraiele vietii in propriile maini ca sa ii mai scutim si pe ei de griji, ca de ajuns cat ne-au cautat in coarne – parerea noastra, oricum ei nu inceteaza vreodata la a-si face griji, oricat de independenti am fi!!! Si, ca in povestile considerate normale – ca oricum s-a distorsionat in asa hal lumea asta incat nu mai stii ce e normal si ce nu, gasesti broasca cea urata, o saruti, se transforma in print/printesa, te casatoresti, faci copii – deci devii la randul tau un crizat, atent la ce face copilul TAU, la ce mananca,la ce creme foloseste etc., si traiesti fericit/a pana la adanci batraneti! Toti vor zice: „Cacat, asta chiar e cliseu de poveste, viata reala nu e asa!!!”
Partea proasta in toata povestea este ca ... viata reala nu e chiar asa! In viata reala te frigi la degete cand faci snitele, cu ulei fierbinte si doare! Ca draq! In viata reala gasirea printului/printesei nu echivaleaza SUB NICI O FORMA cu fericirea vesnica, linistita si pasnica din povesti! Povestile ne zic doar ca printul si printesa s-au intalnit! Nu si cum a decurs viata lor pana la adanci batraneti! Exista toate sansele ca ajungerea la adancile batraneti sa aiba loc, si in acele momente ei sa fie fericiti! Dar de ce nu s-a deranjat nimeni sa continue poveste si sa ne descrie si viata de pana la batraneti? Cand printesa spala, gatea, crestea copii, se certa cu printul ca nu mai au destui arginti etc ... Aaaaa, asa e, printesele nu faceau asa ceva. De ce? Ca ele aveau slujitori, servitori!
Povestea s-a transformat astazi in cu totul ... alta poveste! „Printesele” sunt proprii lor servitori si ai celor de care au grija. Nu au servitori, iar motivele de cearta cu „printul” sunt atat de diverse si stupide adesea incat ... A ajunge la adanci batraneti e o provocare pe care sa o accepti sau nu, de la viata! Fara macar sa stii ca vei ajunge acolo! Faci cancer mamar sau de ovare la 30 si ceva de ani si aia esti! Sanse acum ai, ca partea buna a erei noastre este ca stiinta s-a dezvoltat in favoarea noastra, a sanatatii noastre.
Astazi povestea nu mai aceeasi nici macar cu cea a "printeselor" de acum 20 de ani. Astazi totul e atat de schimbat incat te sperie cateodata sa te mai gandesti la adancile batraneti! Astazi tot ce TREBUIE sa faci este SA TRAIESTI CLIPA pentru ca, sa-mi bag picioarele, asta e singurul lucru care e intradevar al nostru: Clipa! Asta amagindu-ne putin, ca si Clipa asta ne-o da ghemul ala invizibil care se deruleaza totdeauna inainte, niciodata inapoi, intotdeauna spre imbatranirea noastra ... Astazi la moda este egoismul, starea de bine a propriului Eu! Daca Eu-lui nu ii este bine, ce fac printesele si printii zilelor noastre? Fug. Spre a cauta o stare de mai bine pentru Eul lor. O stare de mai bine intr-o alta relatie, intr-un alt oras, intr-un alt job! Este egoism? Sau putem sa punem intrebarea de ce nu mai lupta nimeni pentru a razbate? Impotriva unui sef nenorocit sau pur si simplu rautacios, impotriva terminarii unei relatii zicand „nu se mai poate” ... Ce e mai rau? Ce e mai bine? Sau ce e mai usor pentru Eul meu? Cred ca mai degraba asa se pune intrebarea!
E complicat raspunsul la astfel de intrebari ... cred. Cred ca poate face subiectul unei nopti albe de filozofeala cu prietenii, la un pahar de orice, dupa preferinte ... dar cred ca alcoolul va avea cei mai multi adepti intr-o astfel de seara.
Viata, cateodata, e multa si copleseste, si te face sa iti pui intrebari care adesea iti raman fara raspuns, cel putin pe moment. A-i face fata o fi scopul? A-i arata ca, na futu-ti pe ma’ta de viata, nu ma las si merg mai departe?! Daca ai noroc – deja aceasta capacitate de a procrea tine de noroc, fluturii, loviturile gingase, blande de pe dinauntru ale fiintei care te va criza mai tarziu, visele tinand-ul in brate ... toate astea iti pot raspunde la intrebari. Fara sa vorbeasca ...
A nu renunta fara o lupta strasnica inainte, acesta cred ca este raspunsul de multe ori. Chiar daca din lupta iesi zdrente-zdrente stii ca ai facut tot ce puteai TU face dar ... nu s-a putut mai mult. Si atunci ii cauti Eu-lui tau starea de mai bine ...
Pentru ce? Intrebarea zilei de azi este : „Pentru ce?” La asta as vrea neste raspunsuri dar ... Cui sa le cer? Sa mai pun totusi intrebarile? Ce rost are? Ma descarc eu ... Cacat... Exact ...
Care este scopul zbaterii noastre pe cacatul asta de planeta pe cale de disparitie? Ne zbatem inca dinainte sa vedem lumina zilei. Si provocam senzatii extraordinare mamelor noastre. Si ele zambesc si se bucura si sunt atat de fericite sa ne simta acolo, inauntru, dand la o parte toate organele, dezordonand ordinea, ca sa ne facem loc, sa crestem prin grija lor deosebita la ce mananca, la ce fac, cu ce creme se dau, ce medicamente iau ... Si apoi venim pe lume si, pana ajungem sa ne purtam de grija singuri, ii necajim pe parinti cu grija ce ne-o poarta. Tot timpul alerti, tot timpul in priza si in criza. Atenti la ce facem, la ce mancam, la ce creme folosim, la ce medicamente luam, ce prieteni avem, ce locuri frecventam ...
Si ajungem si la momentul cand ne luam fraiele vietii in propriile maini ca sa ii mai scutim si pe ei de griji, ca de ajuns cat ne-au cautat in coarne – parerea noastra, oricum ei nu inceteaza vreodata la a-si face griji, oricat de independenti am fi!!! Si, ca in povestile considerate normale – ca oricum s-a distorsionat in asa hal lumea asta incat nu mai stii ce e normal si ce nu, gasesti broasca cea urata, o saruti, se transforma in print/printesa, te casatoresti, faci copii – deci devii la randul tau un crizat, atent la ce face copilul TAU, la ce mananca,la ce creme foloseste etc., si traiesti fericit/a pana la adanci batraneti! Toti vor zice: „Cacat, asta chiar e cliseu de poveste, viata reala nu e asa!!!”
Partea proasta in toata povestea este ca ... viata reala nu e chiar asa! In viata reala te frigi la degete cand faci snitele, cu ulei fierbinte si doare! Ca draq! In viata reala gasirea printului/printesei nu echivaleaza SUB NICI O FORMA cu fericirea vesnica, linistita si pasnica din povesti! Povestile ne zic doar ca printul si printesa s-au intalnit! Nu si cum a decurs viata lor pana la adanci batraneti! Exista toate sansele ca ajungerea la adancile batraneti sa aiba loc, si in acele momente ei sa fie fericiti! Dar de ce nu s-a deranjat nimeni sa continue poveste si sa ne descrie si viata de pana la batraneti? Cand printesa spala, gatea, crestea copii, se certa cu printul ca nu mai au destui arginti etc ... Aaaaa, asa e, printesele nu faceau asa ceva. De ce? Ca ele aveau slujitori, servitori!
Povestea s-a transformat astazi in cu totul ... alta poveste! „Printesele” sunt proprii lor servitori si ai celor de care au grija. Nu au servitori, iar motivele de cearta cu „printul” sunt atat de diverse si stupide adesea incat ... A ajunge la adanci batraneti e o provocare pe care sa o accepti sau nu, de la viata! Fara macar sa stii ca vei ajunge acolo! Faci cancer mamar sau de ovare la 30 si ceva de ani si aia esti! Sanse acum ai, ca partea buna a erei noastre este ca stiinta s-a dezvoltat in favoarea noastra, a sanatatii noastre.
Astazi povestea nu mai aceeasi nici macar cu cea a "printeselor" de acum 20 de ani. Astazi totul e atat de schimbat incat te sperie cateodata sa te mai gandesti la adancile batraneti! Astazi tot ce TREBUIE sa faci este SA TRAIESTI CLIPA pentru ca, sa-mi bag picioarele, asta e singurul lucru care e intradevar al nostru: Clipa! Asta amagindu-ne putin, ca si Clipa asta ne-o da ghemul ala invizibil care se deruleaza totdeauna inainte, niciodata inapoi, intotdeauna spre imbatranirea noastra ... Astazi la moda este egoismul, starea de bine a propriului Eu! Daca Eu-lui nu ii este bine, ce fac printesele si printii zilelor noastre? Fug. Spre a cauta o stare de mai bine pentru Eul lor. O stare de mai bine intr-o alta relatie, intr-un alt oras, intr-un alt job! Este egoism? Sau putem sa punem intrebarea de ce nu mai lupta nimeni pentru a razbate? Impotriva unui sef nenorocit sau pur si simplu rautacios, impotriva terminarii unei relatii zicand „nu se mai poate” ... Ce e mai rau? Ce e mai bine? Sau ce e mai usor pentru Eul meu? Cred ca mai degraba asa se pune intrebarea!
E complicat raspunsul la astfel de intrebari ... cred. Cred ca poate face subiectul unei nopti albe de filozofeala cu prietenii, la un pahar de orice, dupa preferinte ... dar cred ca alcoolul va avea cei mai multi adepti intr-o astfel de seara.
Viata, cateodata, e multa si copleseste, si te face sa iti pui intrebari care adesea iti raman fara raspuns, cel putin pe moment. A-i face fata o fi scopul? A-i arata ca, na futu-ti pe ma’ta de viata, nu ma las si merg mai departe?! Daca ai noroc – deja aceasta capacitate de a procrea tine de noroc, fluturii, loviturile gingase, blande de pe dinauntru ale fiintei care te va criza mai tarziu, visele tinand-ul in brate ... toate astea iti pot raspunde la intrebari. Fara sa vorbeasca ...
A nu renunta fara o lupta strasnica inainte, acesta cred ca este raspunsul de multe ori. Chiar daca din lupta iesi zdrente-zdrente stii ca ai facut tot ce puteai TU face dar ... nu s-a putut mai mult. Si atunci ii cauti Eu-lui tau starea de mai bine ...
joi, 20 noiembrie 2008
That special kind of friend ...
Am descoperit un lucru care ma enerveaza.
Sunt genul de persoana care ARE NEVOIE sa fie in contact tot timpul cu prietenii si cunoscutii. Asa si asta e ideea mea de ... prietenie (?). Datorita diferitelor situatii in care ne arunca viata, nu tot timpul acest contact este posibil (telefonic, mess, mail). Si sun si nu mi se raspunde; las offline si nu mi se raspunde si bineinteles, mail sau mesaj, si nu mi se raspunde... Si ce fac atunci? Ma enervez, ma supar - pe mine ca insist (si imi promit si-mi jur de fiecare data ca nu mai insist, ca-mi bag picioarele si sa sune daca vor sa stie de viata mea) si pe prieteni ca nu raspund, incep si fac scenarii despre ce s-ar fi putut intampla, de ce nu raspund, or fi patit ceva, am facut eu ceva (desi, cred ca atunci cand fac cate ceva stiu si mai cred ca am invatat sa si zic "imi pare rau, iarta-ma") etc etc ...
Ieri, dupa incercari chinuite, contact cu chiu si vai, abia-abia am reusit sa ne vedem, eu si ea, prietena mea veche si atat de draga, R. Am mancat la mine, am inceput cu povestirile noastre dintotdeauna, a fumat, am baut o cafea, am plecat la "Maria" sa mananc amanadina la care tanjeam de deja 3 zile si am mancat si cate o prajitura. Apoi am plecat din Aviatiei pana la Gara de Nord pe jos, vorbind, discutand, confesand, aberand... Si ce bine a fost! Ca si cum toata acea lipsa pe care am resimtit-o legat de prezenta ei in viata mea n-ar fi existat vreodata! Toti nervii mei si supararea...Unde au disparut? In conversatie, in impartasirea starii de spirit una alteia, in pasii rataciti in frigul amortitor (?) al serii, care cand a venit? Si de ce? Ca trebuie sa ne despartim acum: ea sa mearga la ea, o astepta in masina sa o duca acasa; eu sa merg la mine sa il astept cu prajiturile luate la pachet pt el, bineinteles...
Ca vor veni, probabil si alte zile in care nu-mi va raspunde la telefon sau mess, cred ca de asta sunt sigura. Intotdeauna sper sa ma insel si sa ne auzim macar o data pe saptamana... Dar ma scoate din sarite sa stiu, asta este lucrul care ma enerveaza atat de tare (si ma bucura in acelasi timp, intratat incat nu stiu care sentiment e mai puternic: bucuria asta a revederii in ciuda absentei sau supararea pe care mi-o provoaca absenta) ca atunci cand ne vom vedea totul va fi ca si cum nimik nu s-ar fi intamplat, fara sa cauzeze acest aspect vreun stres sau vreo angoasa pe fundal, undeva in spate, vreo adunatura de suparare care ca izbucneasca ulterior.
Ma enervezi, R. Stii, nu? Dar ma bucur ca viata mea te are si pe tine... asa cum esti :P Si oricum, nu cred ca te-as mai iubi daca ai fi altfel.
Nu toti oamenii sunt la fel, deci nici prieteniile dintre ei nu se aseamana. Fiecare iti aduce ceva in viata, cand se termina si pleaca iti ia ceva din ea fara a inlocui cu altceva ... La anii mei ... vai, cum a sunat asta, de parca as fi vreo babaciune :)), am pe cine suna la 3 a.m. sa-i zic ca mi-e rau sau, mai bine, ca-s fericita ... Dar cine mai suna sa impartaseasca fericirea? Si la 3 dimineata? Cine s-ar putea bucura de fericirea ta la o ora atat de dulce de somn? Mai mult ca sigur termini injurat ...
Cred ca asta este definitia acelui ... special kind of friend ... Deparatarea, despartirea, lipsa ... toate se topesc atunci cand se revad si isi pot povesti viata in episoade "Cum, nu ti-am zis? ..."
Te iubesc, R.
Sunt genul de persoana care ARE NEVOIE sa fie in contact tot timpul cu prietenii si cunoscutii. Asa si asta e ideea mea de ... prietenie (?). Datorita diferitelor situatii in care ne arunca viata, nu tot timpul acest contact este posibil (telefonic, mess, mail). Si sun si nu mi se raspunde; las offline si nu mi se raspunde si bineinteles, mail sau mesaj, si nu mi se raspunde... Si ce fac atunci? Ma enervez, ma supar - pe mine ca insist (si imi promit si-mi jur de fiecare data ca nu mai insist, ca-mi bag picioarele si sa sune daca vor sa stie de viata mea) si pe prieteni ca nu raspund, incep si fac scenarii despre ce s-ar fi putut intampla, de ce nu raspund, or fi patit ceva, am facut eu ceva (desi, cred ca atunci cand fac cate ceva stiu si mai cred ca am invatat sa si zic "imi pare rau, iarta-ma") etc etc ...
Ieri, dupa incercari chinuite, contact cu chiu si vai, abia-abia am reusit sa ne vedem, eu si ea, prietena mea veche si atat de draga, R. Am mancat la mine, am inceput cu povestirile noastre dintotdeauna, a fumat, am baut o cafea, am plecat la "Maria" sa mananc amanadina la care tanjeam de deja 3 zile si am mancat si cate o prajitura. Apoi am plecat din Aviatiei pana la Gara de Nord pe jos, vorbind, discutand, confesand, aberand... Si ce bine a fost! Ca si cum toata acea lipsa pe care am resimtit-o legat de prezenta ei in viata mea n-ar fi existat vreodata! Toti nervii mei si supararea...Unde au disparut? In conversatie, in impartasirea starii de spirit una alteia, in pasii rataciti in frigul amortitor (?) al serii, care cand a venit? Si de ce? Ca trebuie sa ne despartim acum: ea sa mearga la ea, o astepta in masina sa o duca acasa; eu sa merg la mine sa il astept cu prajiturile luate la pachet pt el, bineinteles...
Ca vor veni, probabil si alte zile in care nu-mi va raspunde la telefon sau mess, cred ca de asta sunt sigura. Intotdeauna sper sa ma insel si sa ne auzim macar o data pe saptamana... Dar ma scoate din sarite sa stiu, asta este lucrul care ma enerveaza atat de tare (si ma bucura in acelasi timp, intratat incat nu stiu care sentiment e mai puternic: bucuria asta a revederii in ciuda absentei sau supararea pe care mi-o provoaca absenta) ca atunci cand ne vom vedea totul va fi ca si cum nimik nu s-ar fi intamplat, fara sa cauzeze acest aspect vreun stres sau vreo angoasa pe fundal, undeva in spate, vreo adunatura de suparare care ca izbucneasca ulterior.
Ma enervezi, R. Stii, nu? Dar ma bucur ca viata mea te are si pe tine... asa cum esti :P Si oricum, nu cred ca te-as mai iubi daca ai fi altfel.
Nu toti oamenii sunt la fel, deci nici prieteniile dintre ei nu se aseamana. Fiecare iti aduce ceva in viata, cand se termina si pleaca iti ia ceva din ea fara a inlocui cu altceva ... La anii mei ... vai, cum a sunat asta, de parca as fi vreo babaciune :)), am pe cine suna la 3 a.m. sa-i zic ca mi-e rau sau, mai bine, ca-s fericita ... Dar cine mai suna sa impartaseasca fericirea? Si la 3 dimineata? Cine s-ar putea bucura de fericirea ta la o ora atat de dulce de somn? Mai mult ca sigur termini injurat ...
Cred ca asta este definitia acelui ... special kind of friend ... Deparatarea, despartirea, lipsa ... toate se topesc atunci cand se revad si isi pot povesti viata in episoade "Cum, nu ti-am zis? ..."
Te iubesc, R.
marți, 7 octombrie 2008
Niciodata nu e prea toamna ....
Citeam pe un alt blog un comentariu intrebator: "oare toamna inseamna intotdeauna tristete? Oare ne gandim numai la plecari si despartiri? " ... Si ma gandeam ce inseamna toamna pentru mine... ce insemna odata, demult si nu foarte demult ...
Dintotdeauna mi-a placut toamna, culorile ei, mirosul ei ca al unei femei mature care nu isi schimba parfumul si cand apare, dupa parfum o recunosti. Toamna zic: "Miroase a toamna" si nici un miros nu mi se pare mai frumos... Ploile ei ... ce e mai frumos decat sa aud ploaia in dimineata de sambata sau duminica, la tara, cand, in timpul somnului de la ora 6:00 am, se intoarce pe cealalta parte si ma ia in brate? Involuntar, inconstient poate ... Sau poate stie ca sunt acolo? N-a vrut sa-mi spuna....
Toamna cand se culeg strugurii si dau cea mai haioasa dintre bauturi: mustul. Cand se face focul in soba si miroase pentru prima data in an a foc de lemne... Cu gemul de mere si magiunul de prune cu miez de nuca... Doamne, ce n-as da sa fiu iar copil la bunica acasa!!! Simt mirosul acelor vremuri si acum si probabil il voi simti toata viata.
Toamna era la inceput de viata prima zi de scoala, cand bunicul m-a dus de mana in clasa intai si aveam carti de la scoala ... Asta era acum ... mult timp, destul de mult. Mi-era atat de draga mustata lui. Si plecam acasa prin parc si adunam castane si frunze de castan... Si ne dadeam in topogan si totul nu era decat strigate de copii ...
Toamna nu e despartire ... Cel putin nu una definitiva. Ce pleaca toamna intotdeauna vine inapoi primavara, mai frumos... Mai matur, mai incarcat cu o floare in buchetul vietii dar asta nu e din cauza toamnei, ci a timpului .... Randunelele pleaca toamna dar numai ca sa se intoarca primavara inapoi...
Toamna e atat de frumoasa!!! De ruginie... De plina de crizanteme colorate ... Ce bine ca a venit si toamna asta!
joi, 28 august 2008
Viata in viata
Sa-mi fi venit inspiratia? Sau pur si simplu cred ca nu am mai scris de mult si ....
Si se indreapta de spate. Nu poate sta prea mult cocosata deasupra tastaturii .... Nu isi mai permite. Cartofi, morcovi si un piept de pui fierb in bucatarie pe aragaz. Il asteapta maine cu salata boeuf si ... lapti cu melci ... Moldoveanca lui...
Viitorul pare departe si il simte atat de aproape totusi. Atat de prezent. E bine, isi zice, Doamne ajuta ca viitorul sa fie plin de atata fericire pe cat e prezentul. Si inca, cata urmeaza a veni. Astazi s-a relaxat, si-a luat un stres de pe suflet si de acum isi va vedea mai linistita de viata din viata ei.
Acum isi doreste farami de fericire ... pentru ceilalti, zicand convinsa ca daca fiecare ar avea o farama macar de fericire din fericirea ei ... si ele ar fi atat de fericite, le-ar fi atat de bine! Se roaga pentru ele multele ... Si e atat de fericita ca sunt multe, ca un copil cu multe jucarii.
In boxe e radioul ascultat si acasa unde miroase frumos a mancare si curatenie, combinatie ciudata dar pe care n-o simte decat la mama. Si e liniste si tarziu. Dar atat de devreme. Are impresia ca abia s-a nascut. Parca s-a nascut ... a cata oara? Si sufletul e calm si se anunta senin in continuare. Si daca ploua ce? Lasa sa si ploua. Nimic nu e mai placut si mai frumos decat soarele de dupa ploaie. Stie ca va rasari intotdeauna si ca ploile sunt doar din acelea razletele de vara, oricat de iarna ar fi afara vremea.
A da, zambeste ... E sigur un gand cu noua iubire din viata ei care i-a asternut zambetul pe buze ... Si inca ce va mai fi ... Alta iubire ... Si IUBIREA care e de ceva timp prin preajma ei ca un scut protector ce ii da siguranta. Nu e de mult dar are impresia vesniciei. Si asta ii place.
Viata in viata ... si zambeste ...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
